Inca nu stiu daca voi publica si partea cu lamentarile mele in postarea de ziua ta, poate va ramane in draft. Sau poate ar trebui sa fiu sincera, cu riscul sa enervez/plictisesc pe toata lumea care ne citeste (sau sa le fac o bucurie, in cazul in care ne citesc si oameni care se bucura de caprele vecinilor...). Poate ar trebui sa stii peste ani ca anul acesta de ziua ta mama ti-a gresit.
Eu de ieri sunt intr-o pre-partum-depression, daca exista asa ceva. Probabil stresul cu alegerea locatiei nasterii m-a adus aici, nu stiu. Aseara am incercat un pic sa nu ma descarc in comentariile de raspuns. Cert e ca de ieri dimineata am inceput sa plang si de atunci obrajii imi sunt mereu uzi si ochii umflati. Ii mai sterg cand am lume in jur, sa nu ma vada nimeni. Trec de la stari de stres („ce sa aleg sa fie mai bine? Cum adica sa nu mai lupt? Trebuie sa lupt, sa caut, sa fac tot ce imi sta in putinta ca sa nu ma macine regretele toata viata ca nu am facut suficient... Si cat de repede, pentru ca am intrat in a 36-a saptamana, si trebuie sa cautam cazare sa merg de la 37 de saptamani, pe langa stresul cu bagajele ce ne vor trebui in saptamanile in care stam acolo, mie si lui Alex si lui bebe”) la stari de depresie (“nu mai aleg nimic, da-o-ncolo de nastere, stau acasa, macar nu ne bagam in cheltuieli de 70-80-... de milioane aiurea, si fara sa am garantia ca in alta parte ar fi totul ok, sa ma mai si trambalez pe drumuri intr-o locatie necunoscuta in asa o perioada sensibila. Ei si ce daca voi avea inca o nastere ce ma va urmari cu regrete si traume toata viata? Unde a fost una, poate fi si a doua. De unde ideea asta ca trebuie sa fim fericiti? Da-o-ncolo de fericire, toti oamenii au parte de lucruri urate in viata, viata nu e musai sa fie frumoasa. Ei si ce daca va plange in prima zi si noapte la neonatologie dupa maica-sa? Lasa sa se invete spartan. De ce sa fac diferente intre ei? De ce sa incerc la bebe2 sa fac sa-i fie mai bine decat lui Alex? Nu e corect. Ei si ce daca Alex va plange 3-4 zile dupa ma-sa?” (aici inca nu am un raspuns de genul „lasa ca...“, si izbucnesc in lacrimi, dar pana in noiembrie imi voi gasi unul, poate ma va supara intr-o zi, sper sa ma supere tare tare, sa devin pe moment o mamareacepedepseste si sa ma gandesc „lasa ca o sa vezi tu cand o sa lipseasca mama de acasa 3-4 zile cum e fara ea“)). Si apoi trec la stari de nervi si imi vine sa lovesc totul din jur si sa plec de acasa cu Alex in brate unde vad cu ochii, si sa sper ca oi naste intr-un sat uitat de lume, si sa nu mai fac nicio analiza de toxoplasmoza, ca oricum o injur de cate ori imi amintesc de ea, si sa nu ma mai gandesc ce trebuie sa am la mine la nastere. Nici macar eu nu e musai sa fiu “prezenta” la nastere, din moment ce si o femeie in coma poate sa nasca, nu trebuie sa impinga, uterul impinge singur. Na, mi-ar trebui o coma indusa pana pe la anu’, asa, dupa sarbatori. Sau pana la primavara, va rog, cand apare soarele.
Si ca sa rezolv rational, fara stari emotionale, alegerea nasterii, nu am cu cine sa ma inteleg. Simt ca nimeni nu ma intelege si multi nu au citit, ca mine, cat sunt de importante anumite chestiuni de la nastere. Cred ca doar eu cu Relu putem sa povestim, desi el asteapta sa decid eu. El nu se pricepe deloc la lucrurile legate de nastere, dar il vad dornic sa-mi faca pe plac si cred ca il streseaza presiunea timpului.
Tot ieri din anumite cauze (oboseala, stres, discutii in contradictoriu) am inceput sa am mai putina rabdare cu Alex, si spre seara chiar am ridicat vocea la el. Imi spunea ca vrea sa doarma, eu ma puneam langa el sa adoarma, el incepea sa rada si sa se joace. Alta data imi pierd rabdarea abia dupa vreo ora de astfel de “joc” al lui. Dar acum am ridicat tonul, i-am zis sa imi spuna daca nu vrea sa doarma, sa nu ma pacaleasca. Si pana la urma a adormit asa langa mine, culmea cu vreo 2 ore mai repede decat cum adoarme de obicei. Adica ora lui de culcare este 1:30 noaptea :D. Si acum a adormit inainte de 12. Si m-am pus pe bocit langa el, cum a adormit el suparat pe mine chiar inainte de ziua lui. Si la 12 noaptea m-am aplecat si i-am pupat manuta si i-am si udat-o cum imi curgeau siroaie siroaie lacrimile din ochi. De obicei, cand el se culca la 1:30, eu mai stau o ora sa lucrez ceva sau sa ma relaxez. Acum as fi avut ocazia sa ma culc si eu mai devreme, dar tot dupa 2 m-am culcat. Nu m-am putut opri din plans, nu am reusit sa intru intr-o stare de somn. Si cand m-am pus in pat inca tot plangeam.
Azi sunt la fel de „sensibila“. Sunt extenuata fizic. Nu cred ca e vorba de nesomnul acumulat in ultimii 3 ani, ar fi bizar sa se manifeste dintr-o data abia acum. Eu vad toate semnele mele de hipotiroidism de toamna: oboseala, somnolenta (daca nu trebuie sa vorbesc cu Alex 2 secunde, imi inchid pur si simplu ochii, indiferent daca stau jos sau in picioare, nu reusesc sa-i tin deschisi), tensiune scazuta ce nu creste cu excitanti nesanatosi in sarcina (80 cu 50), dureri crunte de cap, dureri fizice la orice efort de ridicare de jos, o lene absolut dureroasa. Si plansul, lacrimile alea care imi stau in ochi gata sa curga siroaie pe obraji la orice gand. Psihic, emotional, sunt la pamant. Mi s-a mai adaugat o optiune, spitalul de stat din BM, unde totul e un film de groaza, in afara de o chestiune importanta pentru noi, care nu mi se indeplineste dincolo la particular, si la stat da... Dar as putea pentru asta sa rabd un film de groaza? Of... De ce trebuie sa aleg? Si iar o iau de la capat cu gandurile alea de abandonare, vreau sa ma abandonez sortii, sa nu mai lupt pentru nimic, sa savurez starea asta de nefericire, ba chiar sa-i adaug motive, ma imaginez deja plangand in spital, dupa nastere, nevoind sa vorbesc cu nimeni, nevoind sa vad pe nimeni (o, spitalul de stat din BM e ideal pentru asta, de la internare nu iti mai vezi familia), gandindu-ma cum le-as spune tuturor “na, vezi, ti s-a indeplinit dorinta sa am o nastere urata, doar asa trebuie sa fie nasterile, nu? Sa lasam pruncii neconsolati si nealaptati, ce atatea fite cu kangaroo care, ce atata efort, lasa ca nici pe mine nu m-a tinut nimeni in brate in maternitate si uite ca n-am murit.”
Acum a inceput ploaia dupa ce dimineata a fost soare, asa ca am explicatie pentru tot ce mi se intampla fizic. Eu asa sunt la schimbari de vreme, dureri de cap, ameteli, somn, lipsa de energie, acnee, ingrasare, depresie...
Si apoi imi vine valul doi de depresie. Un val cu plans in hohote, nu doar lacrimi pe obraji. Ma gandesc in ce hal sunt eu in ultimele zile si saptamani alaturi de Alex, in loc sa-l umplu acuma pana la supra-saturatie de dragoste. Ma gandesc ca sambata trecuta trebuia sa tinem o masa festiva de ziua lui, si el vineri a avut febra, asa ca am contramandat-o, cu riscul sa ii suparam pe socri si pe nasi. Si acum sambata nu va fi taica-meu acasa, si nu vom mai face atata tam-tam pentru ca unele mancaruri erau deja facute pentru sambata trecuta, nu mai avem chef sa le facem iar. Si chemasem un prieten fotograf, ca sa aparem si eu si Relu in aceeasi poza cu copilul, dar el nu mai poate veni sambata viitoare, deci nicio poza. Si ar fi avut azi, de ziua lui, tort ramas de sambata. Dar asa nu are azi absolut nimic, nici macar o adunare in familie cu toti o data, pentru ca daca scoteam din congelator azi tortul raw, pe sambata viitoare nu as fi avut ce sa-i dau dulce, la masa cu invitatii. Si am stat sambata trecuta cu inima cat un purice sa nu spuna cineva din greseala ca e sambata, pentru ca el de mult timp astepta ziua asta ca sa vina lumea sa-l sarbatoreasca...
Si tot plans imi aduce si faptul ca vad ca nu sunt in stare azi, de ziua lui, sa ma joc cu el asa cum isi doreste el. Si e ultima lui zi de nastere in care el e singurul copil din casa asta, el e in centrul atentiei. Si de cate ori m-a pus azi sa ne jucam intr-un anume fel, eu eram zombie lesinata, nu reuseam sa fac nimic fizic cu el. Si in ultimele zile il vad foarte afectat ca mereu ma aude vorbind cu Relu doar despre nastere. Si il vad ca se enerveaza, si imi pare atat de rau ca ii stric ultimele clipe impreuna cu noi, ca un copil unic ce e, din toate punctele de vedere! Si cu toata judecata ce mi-ar arunca-o cei din jur, parca sunt suparata ca se va incheia o perioada atat de frumoasa, eram atat de bine noi 3, eram echipa perfecta, totul mergea incredibil de minunat... Deci parca imi era suficienta depresia pe motiv de “doliu” dupa perioada perfecta din ultimii 3 ani, in 3. Nu as fi avut nevoie de alte motive inainte de nastere... Si azi am vorbit cu el mai in amanunt si mi-a recunoscut ca e suparat pentru ca nu pot sa ma joc cu el cum vrea el. Scumpicul mic, el cel mai iubitor si mai zambitor, azi a fost atat de serios si afectat. Ma simte... Si nu stiu cum sa fac sa-mi dau cateva palme si sa ma concentrez doar pe el, sa las balta orice planuri de nastere.
Si din cand in cand vine la mine si ma mangaie si ma pupa, si ma strange in brate “nasucul tau scump si drag”... Si eu iar incep sa plang. Cum se poate sa ma ierte atat de usor? Si cat de mult il afecteaza poate pe viata perioada asta de depresie a mea?
Iarta-ma, puiule, ca pe langa ca nu-ti ofer o aniversare frumoasa, ma uit la postarea de anul trecut de ziua ta, sau la cea scurta de acu 2 ani, si in comparatie cu cea de azi... hmmm, gasesc al treilea motiv de plans. Iarta-ma ca ti-am folosit postarea aniversara ca sa ma plang tot eu. Nici macar aici nu te-am lasat sa ai tu spatiul tau dedicat, macar azi, in care tu sa fii cel mai important. Nu-mi dau seama daca azi ai fost mai nefericit din cauza mea decat in urma cu 3 ani, cand nu mi te-au dat in brate sau in camera. Si voi regreta toata viata si ziua ce ti-am „oferit-o“ in 16 octombrie 2009, si cea din 16 octombrie 2012. Si probabil voi regreta multa vreme (da)ca postez aceasta lamentare a mea de ziua ta. Sper sa ma poti ierta. Cu sufletul tau mare si bun.
Te iubesc enorm de mult, ma doare fizic cand incerc si nu reusesc sa exprim fericirea ce mi-ai adus-o in ultimii 3 ani. Vreau sa fii mereu fericit si liber si sanatos si iubit. Si sa nu te afecteze psihic faptul ca ai o mama asa cum o ai.
La multi ani puiuc! Imi pare rau ca nu pot da timpul inapoi sa repar si 16 octombrie 2009, si ultimele zile si saptamani de acum. Acesta e un mare regret. Te iubesc.
Am vrut sa inchid comentariile la aceasta postare, dar ar fi incorect tot fata de el. Asa ca vreau sa va rog, daca doriti sa comentati ceva, sa vorbiti doar despre Alex si aniversarea lui. Nu as vrea ca si voi sa faceti aceeasi greseala ca si mine, vorbind despre mine intr-o astfel de zi. Alex nu merita asta. Eu in mod sigur nu le voi trimite linkul cu postarea celor din familie. De fapt de cateva luni ei cred ca eu nu am mai postat pe blog...
Poze de azi, de la 3 ani, piticule. Noroc cu ultima ca mai lumineaza putin postarea, primele reflecta prea mult starea mea.
Editare: Ai cules azi o floare si mi-ai dat-o: "Mami, ti-am adus o floare de ziua mea!". Acum sta intr-un pahar cu apa sa vad inca o data cat esti de minunat.
Dimineata, cand ti-am spus ca azi e ziua ta, mi-ai spus: "atunci hai sa punem abtibildele cu utilaje!". Ai o atentie, o logica si o memorie incredibile. Eram in Real saptamana trecuta si tu erai in caruciorul acela masinuta, preocupat cu o alta revista cu abtibilde, mai subtirica. Eu cu tatal tau nu eram in raza ta vizuala, eram in spate. Nu am spus niciun cuvant in legatura cu ziua ta sau revista cu utilaje. I-am aratat doar tatalui tau revista cu abtibilde, si cu voce tare am spus doar pretul. Cand am ajuns atunci seara acasa, ne-ai spus "si unde e revista cu abtibildele cu utilaje?" de am ramas masca amandoi. Ti-am spus atunci ca ti-am cumparat-o pentru ziua ta. Se pare ca tu de atunci tot la ea te gandeai, puiule!
